Fost fotbalist la Poli Iași, Petru Bîrlădeanu a lăsat în urmă o femeie disperată și un copil pe care l-a botezat Becali, după numele patronului Stelei.
Prin 1995, Petru Bîrlădeanu juca fotbal la echipa de tineret a lui Poli Iași. Era unul dintre cei mai buni atacanți și aștepta cu sufletul la gură să ajungă la echipa mare. Din păcate, în acei ani, în fotbalul ieșean era sărăcie mare, iar Petru nu-și permitea să-și susțină financiar visul de a ajunge fotbalist de primă ligă. Atinși de patima băuturii, părinții acestuia își vând casa din Iași și se mută la țară, la Zmeu, la 60 de kilometri de oraș, luându-l și pe Petru cu ei. Nevoit să abandoneze fotbalul, Petru trece la lucratul pământului și nu ratează nici acolo, în acel sat uitat de lume, unde nu existau nici televizoare, vreo ocazie de a juca fotbal, pe terenul cu țărână, al școlii din comună. 2003. Opt ani mai târziu, același Petru își întemeiază acolo, în satul lui cu doar 100 de locuitori, o familie. Are deja 27 de ani și visul pierdut, de a ajunge fotbalist, s-a transformat în dragostea pentru fotbalul de la București, grație televizorului second-hand pe care a reușit să-l cumpere. Se îndrăgostește de Steaua și are un cult pentru Gigi Becali. Omul simplu, de la țară, vede în Becali exemplul succesului, al reușitei, al bogăției și, de ce nu?, al dreptății… „Era foarte mândru de el. Îi aprecia gesturile caritabile, că ajuta săracii și că ținea la fotbaliști”, spune Mirela, soția lui Petru. În 2004, Mirela îi face lui Petru un băiețel. În culmea fericirii, Petru decide să-l boteze „Becali”. Da, numele mic. „A fost dorința lui. Putea să-i dea copilului numele său, Petre, sau al tatălui… dar a preferat Becali, îl iubea pe acest om”, povestește Mirela. Neavând din ce trăi și din ce-și crește copilul, Petru o ia pe Mirela și pleacă în străinătate. „Să aducem bani acasă, femeie, ce să facem? Eu o cânt la acordeon, tu o să cerșești”, îi spune, și iau drumul Italiei. 2009. Trec șase ani, în care Petru și Mirela își câștigă existența la Napoli. Mai exact, în fața gării din Napoli. Acolo, zi de zi, ploaie sau arșiță, Petru cântă la acordeon, iar Mirela așteaptă alături monedele aruncate de trecători. „Nu a vrut nimeni să ne angajeze. Trăiam din ce ne dădeau oamenii. Câștigam în medie 15 euro pe zi. De 5 euro, mâncam amândoi, zilnic, iar 10 euro puneam deoparte, pentru alte cheltuieli, sau să trimitem copilului, la țară. Dormeam într-o fabrică părăsită, dar simțeam că nu-mi lipsește nimic. Pentru mine, Petru era totul. Și tată, și frate, și bărbat și prieten”, povestește Mirela viața lor simplă, care a fost întreruptă de gloanțele Mafiei.
26 mai 2009. După o zi de cântat, care nu a mers prea bine, Petru și Mirela își numără monedele. Au adunat abia 8 euro… Pleacă triști spre metrou când deodată se aud focuri de armă. Patru scutere trec în viteză, iar de pe ele niște puști mascați se împușcă între ei. Răfuielile Mafiei locale. În schimbul de focuri, două gloanțe îl ating pe Petru. Unul în picioar, al doilea în abdomen. Un al treilea se oprește în umărul unui alt puști, de 14 ani. Petru se sprijină de Mirela și încearcă s-o protejeze. „N-am nimic, hai la metrou”, îi spune, ascunzându-i faptul că e rănit. Dar după cinci minute se prăbușește și femeia vede sângele. Cheamă repede Salvarea și așteaptă pe trotuar, în fața metroului. Lumea trece pe lângă ei, nepăsătoare. „Vă rog, ajutați-mă! Îmi moare bărbatul, e împușcat”… Trecătorii îi răspund că e drogat și trec mai departe. Salvarea vine, dar îl ia doar pe puștiul italian, rănit. „Noi eram români, de-aia nu ne-au luat. Petru a mai trăit 20 de minute, în brațele mele. Mă tot întreba de ce nu vine Salvarea… Apoi mi-a zis să am grijă de Becali… Apoi s-a stins”, povestește Mirela, și ochii i se inundă de lacrimi.
Septembrie 2009. Stăm în pridvorul casei din chirpici, din satul Zmeu. Sărăcia este evidentă la tot pasul. O casă care abia se ține, gardul la fel, o curte mică în care tocmai a fost tăiat porumbul, singura sursă de venit a familiei. Ochii Mirelei sunt tot înlăcrimați, semn că durerea provocată de moartea omului său e departe de a se stinge. În curte, un copil blond, Becali, bate mingea în țărână, alergând în niște teneși rupți. „El nu știe nimic. Mă întreabă în fiecare zi când o să trimită tata bani din Italia sau jucării. Nu știe că nu vor mai veni niciodată”, povestește Mirela, în timp ce aprinde o lumânare, în camera de câțiva metri pătrați, care le este și dormitor, și sufragerie. În vitrină, – șocantă imagine -, dovadă a cât de mult își venerează bărbatul, lângă bibelouri, sunt puși adidașii lui Petru, cu care acesta juca fotbal….
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER